M-am uitat la ”Cyberbully”, un film cu Maisie Williams, actrița care o joacă pe Arya din ”Game of Thrones”, but that’s not the point chiar dacă e un motiv suficient de mare ca să vezi măcar trailerul. Filmul are la bază insight-uri despre tensiunile adolescenților și comportamentul lor pe Internet, încununate de impresia lor că dețin controlul in mediul virtual.

image

Printre multe altele, mi-a amintit de primele mele bloguri pe Yahoo! 360° și pe Blogspot. Aveam 17 ani și mă chinuiam să nu mă enervez și să dau înapoi la comentariile anonimilor care jigneau sau care își exprimau punctele de vedere cu un ton foarte agresiv. Însă nu erau nici pe aproape de nivelul de cyberbullying de astăzi. Când te simți un pic Zen și ai impresia că lumea e din ce în ce mai bună, trebuie doar să te uiți pe Youtube la comentariile videoclipurilor postate de artiști și videobloggeri ca să cobori cu picioarele pe Pământ.

Vorbeam odată cu o cântăreață super cunoscută de la noi despre o piesă pe care abia o lansase și urmărea constant comentariile ca să își dea seama de feedback. Cum vedea un mesaj batjocoritor se supăra și intra pe profilul persoanei ca să vadă cine e, ce face și ce postează.

Cum a făcut și hackerul din Cyberbully numai că el a mers atât de departe cu investigațiile încât a băgat spaima în adolescenta jucată de Maisie. Filmul durează doar o oră și vă recomand să nu îl vedeți singuri, pe întuneric.

 

Comments

comments


Mi-ar plăcea ca fiecare dintre noi să recunoaștem că nu știm totul despre un domeniu și, după ce am trecut de acest pas, să fim deschiși să învățăm, să cunoaștem, să analizăm mai mult. Este o atitudine care te duce mai departe decât aroganța și nu ești doar tu cel care are de câștigat, ci și cei din jurul tău. Sunt sigură că din vorbe toată lumea e de acord cu asta. Cu faptele e mai greu.

Când am primit bursa pentru Modulul de Strategie de Marketing și Comunicare Digitală, de la Școala IAA, primul gând a fost că este ”încă” un curs. Dar nu, este ”THE”.

M-am decis să vă povestesc despre experiența celor 5 luni pentru cei care sunt pasionați de marketing digital și vor să învețe sau să se inspire de la cei mai buni, deși cred că ar trebui să fie interesat de curs oricine lucrează într-un mediu de business.

Mindset-ul tău va fi unul corect

În primele săptămâni vei fi sub îndrumarea lui Andrei Lăscuț, Human Marketing Designer @ The Temple, care te va face să gândești… corect. Da, corect. Probabil ai citit și auzit des în ultima vreme de consumer centric sau, mai informal spus, “nu este vorba despre produs, ci despre oameni”, dar de foarte puține ori ai văzut și manifestarea. Andrei te învață cum să gândești, să creezi și să prezinti o strategie digitală astfel încât ție, companiei și agențiilor să le fie clar de ce facem asta, unde vrem să ajungem și cum. Știi acel fir roșu pe care toată lumea și-l dorește? Aceasta este etapa în care înveți cum să îl construiești.

Dacă voiai să faci lucrurile ”bine”, acum vrei să le faci remarcabile

Profesorii îți spun de la început că nu îți vor da “cheia” care îți trebuie să deschizi uși, dar te vor învăța să o creezi prin teorie și multe exerciții. Vei lucra pe multe branduri, vei face parte din echipe diferite și vei primi feedback constant cu explicații și studii de caz.

Bogdan Nițu, Founder and Managing Partner Webstyler, te trece prin elaborarea strategiilor pentru toate rolurile digitalului, forme de engagement, crearea de content și arhitectura digitală. Eu cred că mai are un rol în afară de a ne preda aceste lucruri: acela de challenger. Cu Bogdan orice cuvânt pe care îl spui sau îl scrii trebuie să fie explicat. Și apoi se contrazice cu tine ca tu să îți dai seama dacă ai argumente suficiente pentru ceea ce propui.

Partea de execuție și de implementare a strategiei ține de creativitatea ta și de inspirația pe care ți-o oferă invitați speciali. La modulul pe care l-am făcut au venit Alex Vișa (Interaction Director @ GroupM Interaction), Andrei Georgescu (Managing Partner @ White Image), Alex Băduț (Product Managing Partner @ Expremio) și Alin Popescu (CEO & founder al Avocatnet.ro).

Ești mai motivat decât în prima zi când te-ai angajat la primul tău job

Modulul de Strategie de Marketing și Comunicare Digitală a fost conceput de Andrei Lăscuț și Bogdan Nițu și a primit, pentru succesul înregistrat, Premiul de Excelență IAA în Educație. Însă dincolo de diplome, ceea ce diferențiază aceasta școală de orice alt curs de comunicare digitată este pasiunea și ambiția de a ridica nivelul industriei de comunicare. Până să calc pragul Școlii IAA nu îi cunoșteam personal pe niciunul și tot până atunci nu am văzut doi profesioniști care să se completeze atât de bine și să pună atât de multă pasiune.

Am avut colegi care lucrau ca Account în agenții, Marketing Manager, Junior Brand Manager sau specialiști în Social Media în companii, și cred că pentru toți a însemnat acest curs o evoluție personală și profesională.

Scoala IAA - Modulul Digital

Din practică îți dai seama ce poți și cât poți

Fiecare capitol predat este aplicat în temele individuale și de echipă. Și cel mai important, urmează să aplici totul la job. În felul acesta, în cele 5 luni te evaluezi și îți construiești niște perspective de viitor.

Eu am absolvit modulul în ianuarie-mai 2015 și am fost a doua serie, iar acum se desfășoară a patra serie. Sunt doar două pe an, așa că trebuie să urmăriți din timp înscrierile. La final, mai trebuie să felicit pe cineva în afară de profesori: (1) pe Laura Tampa, Directoarea Școlii IAA – ar trebui ca toate instituțiile de învățământ să aibă o Laura care să le transforme în programe educaționale ancorate în realitate :) Și (2) pe liderii din companii care au decis să investească în oameni, susținându-i să treacă prin acest modul.

Never stop learning.

Comments

comments


Când am dat bacalaureatul și admiterea la facultate m-am îmbrăcat cu același tricou pentru că îl consideram “tricoul norocos”. Preferam să îl spăl în fiecare zi ca să îl pot purta la toate examenele, decât să port altceva cu riscul de a-mi strica mojo-ul. Am luat notele pe care le-am sperat și am intrat la facultate, fiind conștientă că tricoul nu avea niciun merit. De-a lungul timpului observasem că de fiecare dată când îl purtasem avusesem o zi bună, așa că avându-l pe mine într-un moment dificil m-am simțit mai încrezătoare.

Nu cred că norocul stă într-un obiect, ci într-o intersectare a mai multor lucruri și o perspectivă potrivită asupra lor.

Dar nu la definiții ale norocului voiam să ajung, ci la cum reacționăm atunci când nu îl avem. În funcție de aceasta există trei tipuri generale de oameni:

 

1) Cei care dau vina pe faptul că nu au avut noroc

Sunt cei care suferă de ”the lucky fool syndrome”. Ei consideră orice succes este un rezultat exclusiv al propriilor forțe și își acordă toate meritele, iar atunci când au ghinion dau vina pe factori asupra cărora nu au avut control. Cu alte cuvinte, skill-urile lor sunt responsabile doar de succes, nu și de eșecuri unde acolo pur și simplu nu au avut noroc, zic ei.

031014bucks-carl-sketch-master675

2) Cei care dau vina numai pe ei înșiși

Le este tipic un gând precum ”Am eșuat la facultate, sunt un ratat”. Consideră că orice li se întâmplă este din vina incapacității lor de a face lucrurile și drept urmare nici nu încearcă să își asume mai multe responsabilități pentru că se simt copleșiți. Se simt ghinioniști în majoritatea timpului, iar când ceva bun li se întâmplă se gândesc că este clar forța norocului acolo, nicidecum forțele lor.

3) Cei care îi învinuiesc pe ceilalți

Lor le place să joace ceea ce se numește ”the blame game”. Orice se întâmplă negativ în jurul lor este vina altora și îi acuză de asta pentru a obține diverse beneficii, de cele mai multe ori emoționale. Consideră că acțiunile lor greșite nu sunt intenționate și că nu merită ceea ce li se întâmplă rău, așa că vinovatul întotdeauna va fi altcineva. Iar dacă nu există o anumită persoană, sigur e lipsa de noroc sau o pedeapsă de la Dumnezeu.

Întorcându-mă la început, dacă acum 10 ani luam o notă mică la bacalaureat aș fi zis că este vina mea și a sistemului educațional. Cred că a-ți asuma responsabilitatea și în același timp să privești de la distanță lucrurile, să empatizezi (chiar și cu tine însuți) și să analizezi este un pas spre a te echilibra pe interior. Încă un pas este să fii conștient de oportunități și să ți le creezi.

De multe ori am auzit ”Am avut ghinionul să mă nasc în România. Dacă mă nășteam în America altele erau șansele”.

De când lipsa norocului este un handicap?

 

Foto: nytimes.com 

Comments

comments


”Dacă nu mai poți scrie despre tine atunci despre cine să scrii? Ironia sorții este că peisajul din care am muncit atât de mult ca să evadez și comunitatea pe care am abandonat-o și din care m-am autoexilat sunt exact peisajul și comunitatea la care a trebuit să mă întorc pentru a-mi găsi muza pierdută”, povestea Sting în 2014 la TED, într-un discurs despre cum a reușit să compună din nou.

Cântă de 45 de ani, de ce nu a renunţat?

Cred că nici nu s-a gândit la asta. A căutat încontinuu să scape de blocaj până când a realizat că sursa sa de inspirație, el însuşi, a secat. Părerile, experiențele și sentimentele sale s-au consumat în melodii. Așa a ajuns la gândurile pe care i le-am citat la începutul articolului și a lansat în 2013 albumul și musical-ul ”The Last Ship”, inspirat din copilăria sa și viața oamenilor care lucrau în portul Wallsend.

Nu a fost un succes.

Publicul a înțeles că este un musical despre copilăria sa, în care el nu joacă. Un prieten i-a spus atunci: ”Sting, no one cares about your life, they want to hear you sing.” Singurul mod prin care a putut ridica un pic show-ul a fost să joace în musical, iar efectul s-a văzut în creșterea încasărilor:

”The show, which started life as a concept album and is centred around the shipyards in the north-east of England, had recently improved its box-office performance thanks to the casting of Sting himself in a supporting role, taking over from Jimmy Nail.” (sursa)

3a45be855dfb3108b152425aabb54aa6dee2d5cc_2880x1620

În timp ce îi urmăream discursul, m-am gândit la două lucruri. Primul este faptul că omul sensibil, creativ, caută în permanent ”hrană” pentru inspirație, iar când nu o mai găsește se simte captiv în propria-i minte. El nu poate trăi doar… trăind. El trăiește pentru a crea și nu se va simți eliberat decât când va găsi noi surse de inspirație. Al doilea este asocierea dintre povestea lui Sting și povestea oricărui brand ajuns la maturitate, de aici și gândul meu că merită un loc în manualele de marketing ca exemplu aplicat pentru cine consideră că:

1. Oamenilor le pasă de ce poate face produsul pentru ei, nu de produs în sine

“No one cares about your life, they want to hear you sing” – pentru că asta îi face fericiți. Nu cânți, nu joci la masă. Beneficiile emoționale, sociale și/sau valoarea digitală pe care un brand le poate aduce în viața oamenilor sunt cele care creează atașament, în cazul în care nu ești: a) electricitate, serviciu de gestionare a apei, firmă de salubrizare sau orice altceva de care oamenii depind pentru o viață decentă sau b) un produs cu beneficii intrinseci unice care îmbunătățesc major stilul de viață.

2. Dacă povestea ta este epică, ea nu va fi EPICĂ

Probabil Sting se aștepta ca musical-ul lui să fie un succes pentru că “Hey, sunt Sting și vin după zece ani cu ceva nou”.  Numai că nu este singurul: Milka, Youtube, Ikea, Robbie Williams, Kinder, Apple și o sumedenie de alți artiști și companii vin cu ceva nou într-o Mare de ”noutăți” toate ”speciale pentru public” și care toate vor ceva de la el. Dacă povestea ta este o relatare care nu pleacă de la insight-uri puternice și nu are un trigger emoțional sunt slabe șanse să fie un bestseller.

4. Oricât de clișeic sună: arată că îți pasă

Arată-le oamenilor că ei contează. Apoi încă o dată și încă o dată până când misiunea ta pe lumea asta se încheie, fie că ești artist, brand, om politic etc. Credibilitatea nu se câștigă din prima, ci cu eforturi constante. Iar prin asta nu mă refer la a spune ”I love you”/”Vă iubesc” după ce oamenii au făcut ce ai vrut tu: au venit la concert, au participat la campanie, au venit la lansare etc.

5. Creativitatea oamenilor nu poate fi forțată

Poți să creezi de 45 de ani și să te blochezi. Dar dacă ești Sting, aștepți. Îți permiți. Însă dacă ar fi vorba despre creativii din agenții? Cândva, cumva, fără înțelepciune și încredere în sine frustrările îngrădesc naturalețea care așterne ideile.

Creativitatea nu se învață și nici nu poate fi grăbită. Dar poate fi exersată. Iar aceasta e un alt capitol :)

Comments

comments


Când eram în liceu aveam peste 80 de GB de muzică în calculator și rafturi pline de cd-uri cu albume. Aveam atât de multe melodii că probabil mi-ar fi luat 1 an sa le ascult pe toate cap-coadă, non-stop. Era trendul să am cât mai mult și să îmi formez așa o cultură muzicală, iar asta presupunea ore bune de stat pe ODC să caut muzică prin ce era la sharing, iar apoi să îmi fac playlist-uri în Winamp în funcție de artiști. Aveam mult timp și ascultam doar două genuri: rock și punk. Apoi printr-a 12-a am început cu reggae și treptat mi-am diversificat gusturile muzicale. Odată cu asta și timpul meu liber a început să fie din ce în ce mai puțin.

 

Pirateria muzicală are două dezavantaje: nu te ajută să explorezi și cere timp, într-un context în care oamenii:

1) Își doresc să exploreze și să descopere muzică în funcție de gusturile lor muzicale și starea de spirit

2) Nu sunt dispuși să piardă timp cu orele, organizând melodiile

3) Vor totul acum și oriunde, nu doar în laptopul personal: pe mobil, în laptopul de la muncă, în iPod, pe tabletă ș.a.

Când m-am angajat acum 6 ani și ceva nu am putut să îmi iau la birou toată muzica de acasă. Așa am început să ascult radio și muzică de pe stereomood.com, iar apoi să mă îndrept spre playlist-uri de Youtube.

Azi viața mea e pustiu fără Youtube și radio. Și intuiția plus statisticile îmi spun că nu sunt singura :)

Music streaming

(foto: billboard.com)

Totuși, de ce încă există piraterie muzicală?

Pentru că oamenii s-au obișnuit să aibă muzica for free. Este atât de îndrădăcinată concepția asta încât degeaba spui, ca artist, label muzical, radio sau serviciu de music streaming, că e ilegal și imoral să downloadezi muzică. Nimănui nu îi pasă.

Youtube crește pentru că oferă aproape totul. Aproape. Când o să apară un serviciu de muzică online care să fie o combinație atât la nivel tech, cât și de content și de social sharing, între Youtube, radio și mobile music streaming atunci probabil downloadarea muzicii va rămâne doar pentru nostalgici.

Cât despre streaming-urile de mobile deocamdată mi se pare că sunt sub așteptările unui ahtiat după muzică. De fapt, ăsta e cuvântul:

Așteptările :)

Când le atingi se schimbă totul.

 

Comments

comments


Să nu mă pierd pe drum este cea mai mare temere pe care o am. Nu e palpabilă precum frica de moarte sau fobia de întuneric, dar o simți al naibii de tare atunci când brusc te trezești în mijlocul zilei și te întrebi: ”pentru ce fac asta?”

Dacă n-ai trecut prin filmul vieții ca rapidul printr-o haltă, cam știi ce vrei să fii și ce nu vrei să fii, ce vrei să faci și ce nu vrei să faci. Știi că mai ai o tonă de lucruri de descoperit și oameni de cunoscut, dar cum filtrezi informațiile și interpretezi experiențele ține doar de tine. La fel cum ține și ce faci cu tot bagajul de conținut stocat în minte și-n suflet.

Cu toate astea te ia valul uneori. E foarte comod să faci lucrurile din inerție, să depinzi de cunoscut și să o iei încotro vezi ușile deschise, dar s-ar putea ca bucata asta de vreme, în care ai trăit doar așa, să fie un drum care nu te duce nicăieri. E ca viața la sat… Ceea ce nu e neapărat rău dacă o îndrăgești. Dar dacă nu e de tine, revino pe drumul tău în care îți creezi oportunități, mergi către necunoscut ghidat de intuiție și fă în așa fel încât să devii mai bun! Cred că doar în felul ăsta ajungi la un răspuns satisfăcător la întrebarea pe care ți-ai pus-o :)

Chiar… când te-ai întrebat ultima dată: pentru ce [body parts] o fac?

 

tumblr_inline_nocs0ggA401r79k32_500

 

P.S.: De fiecare dată când mă uit la ”House of Cards” mă gândesc la cât de mișto este să fii narator în timp ce trăiești ceea ce povestești și să mai dai din când în când pause pentru comentarii acide. Ah, love it!

 

Comments

comments


Mi-am pierdut odată telefonul în parcarea unei benzinării și mi-am dat seama abia după o oră. Eram în drum spre munte, îmi căzuse din mașină, dar în capul meu era că stă la locul lui în buzunarul de la haină. M-am sunat de pe un alt telefon și mi-a răspuns o doamnă de la benzinărie: “Da, e aici telefonul. L-a găsit cineva în parcare și ni l-a adus, s-a gândit că o să vă întoarceți. Vi l-am pus bine până veniți să-l luați”

 

Când eram în Bulgaria pe cărări greșite și nimeni nu vorbea vreo limbă străină în care să ne înțelegem, un bulgar ne-a desenat cu pixul pe unde să o luăm ca să ieșim pe drumul bun. Mini-harta aceea în care inclusiv a scris numele satelor pe care le vom vedea pe indicatoare și mimica lui au fost cea mai “dulce” limbă.

 

Zilele trecute m-am oprit la o florărie din cartier și am întrebat ce floare în ghiveci pot lua, care să coste până în 15 lei și să se adapteze într-un loc luminos. Florăreasa mi-a zis să aleg o mușcată și eram… “Cum de nu m-am gândit la asta?”. Am luat una albă și i-am povestit cum îmi amintește de bunici, de vremurile în care balconul lor era o mini-grădină botanică. Apoi, din vorbă în vorbă, am aflat mai multe despre flori în 5 minute decât în 26 de ani. Dau să plec și îmi întinde o mușcată roșie: “Uite, asta e din partea mea. Te rog, ia-o”, mi-a zis zâmbind.

 

Acum o săptămână eram la Unirii și trebuia să ajung la secția 10 de Poliție. Pentru cine nu știe, aceasta se află la două stații, însă mă grăbeam foarte tare și am luat un taxi din stradă. M-am urcat și i-am zis șoferului unde trebuie să ajung. Nu a comentat că distanța e la 2 minute, ba chiar a început să îmi povestească pe drum cum un client i-a furat telefonul mobil din mașină, încercând să mă compătimească. Eu trebuia să ajung la Poliție tocmai pentru că un taximetrist îmi furase telefonul. Știu că veți spune că era obligat să accepte cursa, dar mi s-a întâmplat de N ori să iau taxi pentru o distanță scurtă și să mă întrebe șoferii din start cât le dau sau să mă ducă într-un sictir desăvârșit.

 

De 8 Martie un domn stătea la aparatele de la Unirii 2 și le făcea cadou femeilor câte o călătorie cu metroul. Cumpărase cartele de 62 de călătorii, le taxa când venea câte o doamnă sau domnișoară și le ura La Mulți Ani. Nu făcea parte din nicio campanie și nici nu căuta să flirteze. La câte zâmbete a primit în ziua aceea, eu cred că a fost cel mai norocos bărbat!

 

Nu știu… dar expresia ”lume bună” ar trebuie să reprezinte genul ăsta de oameni. Oameni care nu se gândesc cât îi costă sau ce au de câștigat înainte de a face un bine.

Comments

comments


După ce înveți să spui mama, tata, să-ți legi șireturile, să te speli pe mâini când e nevoie și să mănânci singură cu furculița, cam pe-atunci încep ai tăi să-ți planteze în minte noțiunea de căsătorie. Până când vei ajunge să fii femeie deja îți vei fi făcut zeci de scenarii despre cum va fi nunta ta, ce rochie vei purta și vei asocia numele de familie al băieților şi bărbaţilor de care îţi va fi plăcut cu prenumele tău ca să vezi cum ar suna. În cazul meu Corina Bon Jovi îmi place cel mai mult, dar păcat că el s-a născut în țara tuturor posibilităților, iar eu într-o țară ”după posibilități”. Vorbind serios, până la un punct nu e vina ta, ci vina părinților care au plasat cumva căsătoria drept the time of your life și au avut grijă să îți planteze și condiții:

casatoriagge

– să te măriți până-n 30 de ani (ideal cu primul iubit din viața ta)

– să faci copii cât mai repede

– să-ți iei bărbat de casă

– să pui bani deoparte pentru nuntă

– nunta trebuie să fie ca-n povești și să participe toate neamurile

– ca să-ți vină toate neamurile trebuie ca tu să mergi la toate nunțile lor

 
… și altele care au creat fel de fel de scenarii în mintea femeilor înca de când se jucau cu păpușile. Unele dintre noi nu reușim să scapăm de presiunea asta care mai întâi vine din partea familiei. Cealaltă parte care o întreține este gândirea: nu apuci să te cunoști bine tu însăți ca femeie că deja îți proiectezi căsnicia și, de cele mai multe ori, proiecția asta e susținută din exemple văzute la alții, basme și filme în loc de realitate.

Nu generalizez, or exista și cazuri în care măritișul la 22 de ani a fost cea mai bună decizie pe care au luat-o. Însă mi se pare forțat să crezi ca poți fi fericită happily ever after dacă nu ești suficient de coaptă emoțional și rațional.

Da, îți trebuie multă răbdare să TE cunoști, să IL cunoști și apoi să ajungeți la nivelul la care știți că un act nu vă leagă mai tare decât sunteți deja. În care căsătoria în sine este o exprimare a iubirii, nu a posesiunii.

Are sens ce zic? Care e graba?

 

Comments

comments


Când eram copil avusesem la bloc câteva generaţii de căţei maidanezi care au sfârşit otrăviţi de vecini care probabil şi-ar fi lăsat meseriile pentru a fi hingheri dacă luau un ban frumos. Îmi amintesc că într-o vreme nu mai aveam niciun câine, iar noi, copiii din faţa blocului, am adus două căţeluşe de pe te-miri-ce maidane ca să ne jucăm cu ele. Le-am pus numele Suzi şi Niki şi am promis că le creştem în așa fel încât să fie cuminţi ca să nu le mai facă rău vecinii. Deveniseră colocatare in mica noastră comunitate, primeau mâncare de la toată lumea, dormeau pe scară, stăteau mereu în preajma copiilor şi, poate cel mai frumos lucru, ne conduceau la şcoală în fiecare dimineaţă. La fel făceau şi când mergeam în parc sau la chioşcul din colţ. Cu toate că erau atât de devotate, blânde, deştepte şi jucăuşe, nimeni nu le lua în casă. După vreo 5 ani, când veniseră primele valuri de iniţiative de strângere a câinilor vagabonzi, le-au luat în casă două familii.

Maidanezul e privit ca un animal care se descurcă, nu are nevoie de un stăpân. De ce? Nici nu mai contează. E trist şi nu există şanse să se schimbe mentalitatea asta. Am simţit-o pe pielea mea acum trei săptămâni când, în timp ce aşteptam tramvaiul 1 la Tineretului ca să merg acasă, am văzut pe stradă un câine speriat, cu un lanţ rupt la gât. L-am prins împreună cu o tipă care aştepta în staţie şi ea a propus să îi scoatem lanţul pentru că îl împiedică să meargă. Am ezitat, dar am zis hai să merg pe mâna ei. I l-am scos şi l-am lăsat, dar nu mai pleca. A venit primul tramvai şi toată lumea s-a urcat, mai puţin eu şi drăgălășenia care îmi cerea din priviri să îl protejez. I-am pus lanţul înapoi ca să îl folosesc pe post de lesă, ne-am urcat în următorul tramvai şi… hai acasă!

I-am dat să mănânce, iar spre bucuria mea n-a făcut mofturi. L-am alergat bine înainte de somn, aşa că la 12 noaptea eram în pantaloni scurţi, geacă de iarnă şi cizme şi mă jucam cu el. Dacă ne priveați vă zic eu că aveați dubii care dintre noi doi era de fapt cel scăpat din cuşcă :))

L-am ţinut 2 zile, timp în care am încercat să îi găsesc o familie care să îl îndrăgească. Pe Facebook m-au ajutat zeci de prieteni cu share-uri, am postat pe grupuri de adopţii, dar nimeni nu m-a contactat. M-am dus cu el pe la casele din cartier şi am întrebat din poartă în poartă dacă îl doresc, dar cei care mi-au deschis au zis că deja au câini.

Până la urmă tot cineva care a mai avut maidanez l-a luat. În a 3-a zi ne-am întâlnit în scara blocului cu domnul de serviciu și de aici a ieșit povestea de mai jos:

 

Long story short: i-am găsit familie lui Nuno! Ne-am întâlnit în seara asta cu domnul de serviciu de la bloc şi când...Posted by Corina Iordache on Friday, March 13, 2015

 

Îl întreb din când în când ce face Nuno și zice că numai prostii. Roade tot, mută lucrurile de la locul lor și aleargă toată ziua de nu reușesc nici copiii să îl obosească. Dar când povestește, povestește cu drag și cu zâmbetul până la urechi!

Ieri am văzut acest anunț despre 10 pui abandonați și m-am uitat la comentarii, unde mulți întreabă ce rasă sunt. Nu vreau să credeți că îi condamn, ci doar îmi confirmă faptul că este mult… MULT mai greu să dai spre adopție un câine al cărui standard nu e rasa, ci libertatea.

 

Nuno3

Comments

comments


Zice de noi că suntem mai sălbatici decât europenii din Vest. Dar lui îi place și mai spune că n-ar vrea să ne schimbăm. Primul meu gând a fost să zic ”You know nothing, Jon Snow!” El e un amic belgian care a călătorit prin toată lumea și a decis să facă un film în România, împreună cu o echipă de români. O să-i spunem aici J.

Când ne-a numit sălbatici a vrut să spună că ne controlăm mai puțin și că i se pare că pentru noi totul e ”cum o fi”, mi-a explicat el după aceea. Cum J. umblă toată ziua prin oraș și se întâlnește cu fel de fel de oameni, văd pe el efectele sălbăticiei noastre. Așa cum îmi descrie el românii, mi se pare că suntem niște nătângi, uneori caraghioși, alteori minunați. Să-l citez:

 

”Văd că sunt peste tot Mega Image-uri. Și sunt deschise până târziu!”

”Doamnele de la casă mereu mă întreabă dacă vreau pungă. Mi se pare că așa încurajează consumul de pungi și nu e ecologic. Dar sunt foarte amabile… mereu îmi vorbesc într-o engleză stricată și îmi urează zâmbind o zi bună!” 

”Unde pot să arunc sticla?” (eram pe stradă). Eu îi arăt un coș de gunoi. El, cu o privire confuză: ”Păi și coșul de gunoi special pentru sticle unde e?”

”Azi m-au urmărit niște țigani. Noroc că am dat peste un tânăr care m-a ajutat să iau un autobuz și să ajung înapoi în civilizație”

”De ce mulți oameni din România au porecle pe Facebook, în loc să își treacă numele?”

”Voi vorbiți despre chestii de business tot pe Facebook” (se miră că nu folosim doar mail-ul pentru asta)

”E mai ieftin aici decât în alte țări, dar parcă totuși nu e. Adică se duc banii destul de repede pe mâncare și hainele sunt destul de scumpe”

”M-am descălțat când am intrat, dar era rece rău podeaua. Aveau numai gresie și nu mi-au dat papuci. Dar s-au purtat foarte frumos cu mine” (la o familie care l-a invitat la cină)

”Femeile sunt în urma femeilor din Belgia. Dar în sensul bun! Încă au valori, se respectă, sunt feminine. Așa erau și la noi, dar acum parcă încep să semene cu cele din UK care se comportă ca bărbații”

”E VERDE!”, a repetat odată după un grup de români care se mobilizau să traverseze strada. Habar n-avea ce înseamnă. Apoi și-a dat seama că e un fel de tic verbal care se activează când se face verde la semafor.

”Lamultani” – a auzit că noi ne urăm La Mulți Ani după Anul Nou, așa că le ura și el tuturor persoanelor pe care le întâlnea. Un taximetrist chiar i-a făcut cadou o cursă pentru că i-a urat așa, stricat.

 

Am păstrat pentru final cele mai interesante observații pe care le-a făcut:

“Cam toți tinerii vor să își deschidă un business propriu sau să fie șefi. Nu prea se gândesc la cum să colaboreze, ci mai mult la cum să se impună” 

“Vezi prin cafenele cupluri care se giugiulesc, dar pe stradă își iau o față prea serioasă. Adică, atunci când oamenii sunt în grupuri se poartă natural, cald, dar când merg pe stradă își pun o mască. Parcă sunt prea sobri”

 

Dacă îl întrebi ce îi place în România nu poate să enumere concret niște lucruri. Zice că oamenii și viața aici, în general. Deși, the best people pentru el sunt în Lituania, unde a stat și-acolo ceva vreme. Observă toate detaliile, dar îi e greu să le pună cap-la-cap astfel încât să se potrivească și să formeze o imagine de ansamblu pe care să o descrie. I-am spus că o iei razna dacă nu tratezi viața din România cu umor, dar ca să faci asta trebuie să te “românizezi”. Ce înseamnă asta… numai noi ştim :)

 

Comments

comments